Ziua buna, copil roscat. Iti scriu aceste randuri, intr-o zi de Luni, cu cer plumburiu de toamna tarzie. Am venit acasa, in Brasov, pentru ca Bucurestiul ma apasa greu pe suflet, zilele acestea. Vineri se fac cinci ani de la Colectiv. 30 Octombrie 2020 pica intr-o Vineri. Fix ca-n 2015. Ma uit in calendar si jur ca nu-mi vine sa cred ca s-a scurs atat de mult timp. Din 2015, in fiecare an, cand incepe luna a zecea, nu pot sa nu oftez, indurerata. Voi asocia mereu luna Octombrie cu ideea de negru, de intuneric, pentru ca asa m-am simtit dupa ce focul mi-a mistuit sufletul, in seara blestemata. Parca m-a inghitit intunericul, cat am stat in container, am vazut, am auzit si-am inhalat negru, pana sa ma ajute cineva sa ies. Cand m-au intins pe caldaram, parca nu-mi ajungeau plamanii ca sa inspir tot aerul curat de afara iar stelele de pe cer contrastau atat de tare cu intunecimea din interior, incat mi se parea ca nimic nu-i aievea. Nici acum, cand imi ating cicatricile, ele nu-mi par sa fie aievea.
In primii 5 ani de la Colectiv am trait atat de multe senzatii, m-au incercat atat de multe sentimente, incat n-am cuvinte sa le descriu pe toate. Am trecut de la agonie la extaz de atat de multe ori incat am pierdut sirul trairilor. Zilele trecute am gasit o poza cu tine, din Octombrie 2015. Ce frumoasa erai! Tu aveai culori de toamna in par si-un zambet increzator care-ti facuse gropite in obraji. Am pus poza ta langa una cu mine, din Ianuarie 2016. Eu aveam parul scurt, cu urme de roscat la varfuri si aceleasi gropite in obraji, facute de-un zambet amar. Pret de cateva secunde am privit in gol, dincolo de ecranul laptop-ului. M-am surprins gandindu-ma: parca sunt 2 persoane diferite. Ulterior, mi-am dat seama ca asa este. Noi, eu si cu tine, copila roscata, nu mai suntem aceeasi persoana. Tu ai plecat, eu am ramas. Mi s-a frant o parte din suflet in dansul cu flacarile, iar tu mi te-ai transformat in scanteie de lumina. Hranindu-ma cu lumina si caldura ta, eu am prins aripi si-am devenit un phoenix. Zambetul acela amar imi persista pe chip si va face parte din mine mult timp de acum inainte.
Ce a urmat dupa incendiu e greu de asternut pe hartie. Au fost nopti nedormite, au fost lacrimi de furie si de frustrare, au fost momente in care am renuntat sa mai lupt, zile plumburii in care am refuzat sa percep faptul ca traiesc intr-o lume in care nimic nu mai este la fel ca inainte de 30.10.2015. Mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu gandul ca nici eu nu mai sunt aceeasi, atat din punct de vedere fizic, cat si psihic. Mana dreapta mi-a fost grav afectata iar primul gand care mi-a venit in minte, in putinele momente de luciditate, din spital, a fost legat de job-ul meu de fotograf. M-am infiorat gandindu-ma ca e posibil sa nu mai pot tine aparatul de fotografiat in maini, nu voi mai putea sa apas pe butonul de declansare si ca nu-mi voi mai putea practica meseria aleasa cu atata drag si pasiune.
Ulterior, a fost nevoie de o interventie la mana dreapta pentru a-mi recapata partial mobilitatea si m-am bucurat enorm de mult cand mi-am dat seama ca pot sustine aparatul foto. Chiar daca nu ma mai pot baza pe mana mea dreapta in procent de 100%, sunt extrem de recunoscatoare ca imi pot practica meseria in continuare, desi durerea si discomfortul sunt prezente in mod constant. Din recunostiinta izvoraste acel zambet de pe chipul meu palid, proaspat trezit din anestezie.
Daca tot suntem la capitolul meserie, anul acesta mi-a adus un nou sentiment de frustrare, in ceea ce priveste acest subiect. Am obosit sa trimit zeci de cv-uri si sa nu reusesc sa imi gasesc un loc de munca, pentru a-mi asigura traiul de zi cu zi. Am obosit sa trec mai departe in etapa urmatoare, sa fac taskurile primite de la potentialul angajator si apoi sa nu primesc nici un raspuns, nici macar un feedback legat de task-ul pentru care mi-am dat interesul si am acordat cateva ore din timpul personal. Am obosit sa spun de fiecare data, ca trebuie sa merg constant in Germania pentru tratament medical. Am obosit sa ma gandesc la faptul ca un posibil angajator imi poate da skip atunci cand afla ca am fost ranita in incendiul din Colectiv, de teama ca nu voi putea sa fiu 100% prezenta atunci cand este nevoie, pentru ca fix atunci sunt plecata din tara. Am obosit sa spun: asta e situatia, ne descurcam cu ce avem. Am obosit sa imi pun intrebarea legata de resursele necesare pentru a putea trai, in conditiile in care, de 7 luni de zile ma bazez pe economiile care vor ajunge sub linia de plutire, in scurt timp. Am obosit sa mai sper ca poate urmatorul job la care aplic va fi cel potrivit.
Am obosit sa primesc o felie de normalitate, atunci cand merg in Germania si apoi sa ma loveasca realitatea cand ma intorc in Romania. Ma gandesc cu teama la viitor. Ma gandesc cu teama la faptul ca durerea nu va trece niciodata. Speram sa fie mai usor, cu trecerea timpului. Din pacate, nu este asa. Suferinta este la fel de mare de fiecare data cand se intervine asupra cicatricilor. Cu atat mai mult cu cat, acum, la 5 ani dupa Colectiv, am inceput sa fac procedurile medicale cu anestezie locala. Cu alte cuvinte, sunt prezenta, lucida, capabila sa percep tot ce mi se intampla. Ma simt vulnerabila, ma simt fragila, ma simt ranita. Sunt asemeni unui trandafir, in fata unei vijelii de toamna, care nu se poate ascunde si trebuie sa infrunte vantul taios. Pana la urma, desi simt ca mi se strange pielea pe trup, infrunt vantul si merg mai departe.
Prima procedura de needling am facut-o cu anestezie generala. N-am vrut sa simt nici o durere. Nu eram pregatita pentru asa ceva. Cel putin, nu atat repede de la incendiu. Initial, credeam ca dupa 3 ani eram capabila sa gestionez mult mai bine durerea fizica. N-a fost cazul. Adormirea s-a dovedit a fi cea mai buna varianta la momentul respectiv. Cum m-am simtit dupa procedura, este alta poveste. Pe scurt, parca m-ar fi lovit din plin, un tramvai. Nu eram in stare sa stau in picioare, eram alba la fata, fara vlaga, avem cearcane, pielea imi era rosie si umflata. Imi era frig si imi doream sa dorm, mult si bine. Zilele acelea mi-au adus aminte de cele 7 saptamani de spitalizare dupa incendiu, cand nu stiam daca e lumina sau intuneric, atat afara cat si in sufletul meu.
Cand am facut pentru prima oara needling fara anestezie generala, sentimentul a fost unul foarte straniu. Cand m-am intins pe masa in cabinetul medical, nu stiam la ce sa ma astept. Mi-a fost teama, recunosc. In momentul in care acele dispozitivului medical au inceput sa imi intepe pielea, corpul mi s-a blocat. Mi-au transpirat palmele si m-am albit la fata. Ma simteam sub asediu iar corpul dadea semne de panica, nestiind cum sa se protejeze de atacul nemaintalnit pana atunci. Parca avea loc o confruntare intre corp si minte. Nu stiam ce sa fac: corpul era intr-un continuu atac de panica iar mintea era detasata. Mental stiam ca durerea este ceva normal si necesar, iar procedura ma va ajuta sa ma vindec dar corpul simtea durerea si trimitea semnale de alarma catre creier.
De multe ori, ma gandesc la situatia ingrata in care ma regasesc, alaturi de colegii mei de suferinta. Cu buna stiinta, medicul intervine asupra pielii cicatrizate, intepand-o pana la sangerare, pentru a o determina sa genereze colagen, astfel incat sa-si recapete elasticitatea si sa devina mai subtire, mai neteda. Metaforic, suntem niste flori ale focului. Suferim pentru a inflorii si pentru a ne ameliora ranile. Eu mi-am invatat sufletul si corpul sa se linisteasca, sa accepte durerea, sa se adapteze contextului. Astfel, am ajuns sa stau cuminte in cabinet, repetandu-mi in gand ca este pentru binele meu, ca trupul meu este o opera de arta iar arta cere sacrificii.
Povara de a fi mistuit de flacari apasa greu peste umerii unui supravietuitor. Imi arde un foc mocnit in suflet, a carui flacara nu se va stinge niciodata. Nici peste un an, nici peste doi, nici peste zece. Imi macina sufletul in fiecare zi. Imi curg lacrimi pe obraji-mi calzi, cand ma gandesc la ce a fost, la cine ai fost tu, copil roscat, la cine sunt eu, aici si acum, la cei care nu mai sunt ce-au fost, la cei care sufera in continuare, la cei care au plecat mult prea devreme, la ce a ramas nespus, la visele pe care si le-ar fi croit fiecare dintre cei disparuti, daca n-ar fi pierit in flacari, la cei care suspina cu dor, in urma celor pierduti. In loc sa aiba sange cald in vene, celor 65 de ingeri le-au inghetat sufletele, pentru eternitate. Mie, de fiecare data cand merg la Colectiv, mi se aprind scantei in privire, atunci cand ii revad pe ei, pe tine si-mi ingheata sangele in vene, de emotie, de spaima, de aducere aminte si nu in ultimul rand, de dor. Habar n-aveam ca dorul poate sa doara atat de tare.
Scriu aceste randuri cu putin timp inainte de comemorare. In zilele ce urmeaza, ma voi retrage intr-un coltisor al sufletului meu, unde e liniste, departe de vuietul cotidian. Simt nevoia sa fiu doar eu cu mine, pret de cateva momente. Simt nevoia sa-mi las sufletul sa fie amortit. Sunt clipe in care refuz sa mai simt durere. Parca imi oboseste sufletul si mintea. Parca as vrea sa iau o mica pauza de la suferinta, ca sa pot rasufla usurata, fara sa mai simt bolovanul care-mi apasa pe piept. Imi cer scuze. Am promis ca nu va voi uita. Nici pe tine, copil roscat, nici pe cei ce au plecat, nici pe cei care au ramas. Ma voi tine de cuvant. Doar ca, mai iau cate o pauza de la durere, ca sa-mi recapat puterile, pentru ca sunt momente in care simt ca nu mai pot.
Nu ma opresc din mers, doar merg mai incet, ca sa-mi dau voie sa ma vindec, macar partial. Stiu ca vor fi zile in care imi voi recapata forta si zambetul amar, voi strange din dinti si voi merge mai departe. Asa am facut mereu, oricat de greu mi-ar fi fost in viata aceasta. Daca am invatat ceva pe dinafara, in ultimii 5 ani, este faptul ca, oricat de greu mi-ar fi, e musai sa nu ma opresc din mers. Pot sa merg mai incet, chiar daca asta inseamna un sigur pas, in fiecare zi. Important e sa nu raman blocata in acelasi loc. Pentru ziua de azi, pasul a fost facut dar ma resimt. Pentru maine, imi adun fortele si merg mai departe. Insa acum, in momentul acesta, din pacate, draga mea copila cu parul de foc, iti spun cu mana pe inima ca am obosit. Am inchis ochii si-am simtit miros de fum si intuneric. Imi pare rau.
*Imaginile si textul din aceasta postare imi apartin in totalitate. Preluarea integrala sau partiala a materialului se va face doar mentionand sursa si autorul, dupa cum urmeaza: Andrada Mihailescu si link-ul catre aceasta postare: https://www.andradamihailescu.com/single-post/30-octombrie-n-5-parfum-cu-iz-de-intuneric *