Copil cu parul de foc, azi se face un an de cand ai plecat. Se face un an de cand tu ai pierit, pentru ca eu sa traiesc. Se face un an de cand ai devenit phoenix-ul meu, renasterea mea, din propria cenusa. M-ai invatat tot ce stiu pana in ziua de azi, m-ai facut persoana care sunt in ziua de azi. Mi-ai dat puterea de a merge mai departe. Mi-e dor de tine, sa stii. Mi-e dor de pielea ta lipsita de cicatrici si de parul tau lung si roscat. Privirea ta de copil mi s-a preschimbat intr-o perspectiva mai ampla si pragmatica a vietii. Ce s-a mai intamplat de cand ai plecat?
Adica din seara de 30 Octombrie 2015? Ei bine, s-au petrecut atat de multe lucruri incat imi este greu sa aleg un punct de plecare. 30.10.2015 a devenit o data etalon pentru mine. Am murit si m-am nascut a doua oara, atunci cand tu ai decis sa lupti si sa ma determini sa ma ridic din intuneric. Da, tu ai facut asta. Atunci cand mi-ai adresat o intrebare banal de simpla, care suna cam asa: Asta-i tot? Asa se termina povestea ta? Raspunsul meu a fost scurt si la obiect: Nu! Datorita tie am gasit forta de a ma elibera de greutatea care era asupra mea si m-am ridicat pentru a ma indrepta inspre iesire. In incaperea inundata de intuneric, aerul era atat de cald incat abia puteam respira. Iti amintesti?
Saptamana aceasta am avut parte de o senzatie asemanatoare, atunci cand am trecut pe langa un proiector conectat la un generator electric. Aerul cald mi-a adus instant aminte de scena respectiva. Situatia nu era nici pe departe asemanatoare cu aceea din seara respectiva dar a fost de ajuns incat sa imi aminteasca de inceputul unui nou capitol. Cand m-au scos din container, tu disparusei deja. M-au asezat pe trotuar si m-au acoperit cu o patura pentru ca tremuram de frig. Nici poveste de spaima pentru ca nu simteam absolut nimic, in acele momente. Eram amortita complet si priveam inspre cer, bucurandu-ma de aerul rece, care imi era dat sa il respir. Am ajuns la Spitalul Coltea, unde mi-am vazut ingerul brunet pentru ultima oara. Saluta-l din partea mea, daca va intersectati.
De acolo, am fost transferata la Spitalul Elias, unde am ajuns la 5:15 AM pe 31 Octombrie 2015. Habar nu aveam ca acolo urma sa imi petrec urmatoarele 7 saptamani. Acolo, am intalnit ingeri. Cand am ajuns la UPU, tin minte ca stateam intinsa pe spate si le spuneam asistentelor sa se ocupe de alti pacienti, pentru ca eu sunt bine. Mie asa mi se parea, ca sunt bine. Abia atunci cand am fost transferata la Reanimare si m-am mai dezmeticit putin, mi-am dat seama de faptul ca era ceva in neregula. Inima imi batea haotic si nu reuseam sa ma linistesc in nici un fel. M-am speriat atat de tare incat am chemat o asistenta si-am rugat-o sa se uite pe ecranul aparatului la care eram conectata, pentru a ma asigura ca totul e in ordine.
M-a privit, mi-a spus ca totul e bine si ca trebuie sa respir normal. Incepeam sa realizez ce se intamplase iar corpul meu reactiona in consecinta. Dragul meu copil frumos, dupa ce am stat la reanimare, am fost dusa la Sectia de Anestezie si Terapie Intensiva. Crede-ma pe cuvant atunci cand iti spun ca am intalnit ingeri, datorita carora eu sunt aici, acum, scriind aceste randuri, cu lacrimi curgandu-mi siroaie pe obraji. Personalul medical al Spitalului Elias m-a salvat si m-a repus pe picioare. Ti-am povestit oare, copil frumos, cum m-au refacut oamenii acestia, incetisor, adunand fiecare bucatica din sufletul meu facut tandari intr-o penultima seara de Octombrie?
Ingerii acestia mi-au fost alaturi, zi si noapte si nu-mi ajunge o viata ca sa le multumesc pentru tot sprijinul acordat. Lor le datorez faptul ca azi sunt capabila sa practic meseria care-mi aduce zambetul pe buze, dandu-mi energia necesara pentru a merge mai departe si sa fiu alaturi de oamenii care-mi sunt dragi. Nici nu stiu despre ce sa-ti povestesc mai intai. Sa-ti spun despre momentele in care oscilam intre vis si realitate iar ei erau alaturi de mine, incercand sa ma trezeasca la viata? Sa-ti spun despre momentele in care ii rugam cu disperare sa imi dea apa, pentru ca eram insetata iar apa aceea avea cel mai bun gust de pe pamant? Sa-ti spun despre momentele in care intram in sala de operatie iar eu imi lasam intreaga fiinta in grija lor pentru ca aveam incredere deplina in ei?
Nu m-au dezamagit niciodata si m-as lasa oricand pe mana lor, fara nici o ezitare. Sa-ti povestesc despre clipa in care m-am trezit iar bandajele si cearceaful erau inrosite de sange, pentru ca aveam o hemoragie provenita de la una din grefele de piele de pe umar, iar 2 medici s-au prezentat de urgenta la spital in miez de noapte, pentru a ma ajuta? Sa-ti spun despre clipele in care simteam ca innebunesc de durere si incepeam sa cant asemeni unui nebun, iar ei imi erau alaturi si faceau tot posibilul sa ma calmeze? Sa-ti spun despre momentul in care am aflat ca am un inger brunet si-am simtit cum pica tot cerul pe mine? Am plans incontinuu in ziua respectiva, fara sa scot nici un cuvant. Ei au fost acolo, langa mine in permanenta si-au stiut sa imi asculte tacerea.
Dar despre momentele de agonie prin care treceam atunci cand incercam sa fac un singur pas si nu eram in stare sa imi pastrez echilibrul, iar ei erau langa mine ca sa ma sustina? Sa-ti mai spun despre momentele in care radeam si plangeam impreuna? Sa-ti mai spun despre faptul ca oamenii acestia ma mangaiau pe frunte atunci cand eram pe culmile disperarii iar mama nu se putea apropia de mine pentru ca organismul meu era atat de fragil incat prezenta ei risca sa imi faca rau? Sa-ti povestesc despre noptile in care asistentele stateau langa mine in permanenta si ma mangaiau pe crestet ca sa adorm? Medicii, asistentele, infirmierele & brancardierii mi-au fost parinti, prieteni, piloni de sprijin, mi-au fost tot.
Despre ce as mai putea sa iti povestesc? Poate despre momentul in care mi-au dat lacrimile atunci cand am fost externata din spital. Imi era greu sa plec pentru ca ma obisnuisem cu prezenta lor constanta in viata mea. Am plecat de la ATI cu ochii in lacrimi pentru ca stiam prea bine ca imi va fi dor de oamenii pe care ii vazusem zi de zi, timp de aproape 2 luni. As mai putea sa iti spun despre momentul in care mi s-a sugerat ca este timpul sa imi reiau viata si activitatea profesionala, dupa o pauza de mai bine de jumatate de an, pe care am fost fortata sa o iau, in urma circumstantelor. A fost unul dintre cele mai bune sfaturi primite, tot de la un medic de la Spitalul Elias.
In fiecare moment, scopul lor a fost acela de a ma vindeca, atat fizic cat si psihic. Cu mana pe inima iti spun, copil frumos si drag, ca au reusit pe deplin acest lucru. Pentru mine, Spitalul Elias este o a doua casa. Revin de fiecare data, atunci cand am ocazia si merg in vizita pe la toti oamenii care m-au ajutat sa depasesc aceasta proba de foc. Cand ii vad, ii imbratisez, le multumesc si le spun ca datorita lor, exist. Fiecare dintre acesti oameni si-au castigat un loc special in inima mea. Mi-au dat darul vietii si fara ei, n-as fi fost eu.
*Image by Liviu-Emil Zaharescu. Original image here.*