• LinkedIn Social Icon
  • Facebook Social Icon
  • Instagram Social Icon

 Proudly created by Andrada Mihailescu.

  • By Andrada Mihailescu

Povestea unui copil cu parul de foc

Updated: Jan 21


Mi-e dor de tine, copil cu parul roscat si pielea imaculata, fara cicatrici in suflet si pe piele, fara cicatricea sub forma de lacrima, de pe obrazul drept. Inainte de Colectiv, aveam parul lung si rosu. In noaptea aceea blestemata, incaperea a fost luminata de flacari de chihlimbar, dupa care s-a asternut intunericul si-o liniste de cavou. Parul meu a capatat o farama din acea sclipire de chihlimbar si s-a transformat in cenusa, din care ulterior, o noua speranta de viata s-a faurit.

De multe ori inca mai am momente in care privesc in urma si nu-mi vine sa cred ca tragedia din Colectiv chiar a avut loc, ca disparitia unor persoane dragi, care au pierdut lupta cu focul, este o certitudine iar cicatricile mele sunt cat se poate de reale. In seara de 30 Octombrie, in Colectiv, am dansat cu moartea, intr-un vals macabru. Cat traiesc, n-o sa uit ce s-a intamplat in locul acela.

Am avut un moment decisiv, in interiorul clubului: m-am intrebat pe mine, am intrebat zeii... Asta-i tot? Aici se termina povestea? Se pare ca raspunsul a fost unul negativ si iata-ma aici, acum, scriind aceste randuri, cu un pahar de vin, ca sangele de rosu, vibrand de emotie la gandul ca sunt in viata. Privitul in urma este un exercitiu incredibil de greu dar in acelasi timp, esential si fundamental in procesul de vindecare si de evolutie.

In cazul meu, momentul de constientizare a gravitatii situatiei a avut loc la reanimare, in dimineata zilei de 31 Octombrie, cand m-am trezit si eram conectata la multe aparate care imi monitorizau functiile vitale. Atunci mi-am dat seama ca situatia nu era deloc roz. Mai degraba, era gri cenusiu, spre negru. A fost cel mai acut sentiment de teama pe care l-am simtit in viata mea, pentru ca nu stiam ce am patit, nu simteam durere, nu stiam ce urma sa se intample. Pe scurt, nu stiam daca o sa traiesc si daca o sa am o viata normala dupa toata povestea aceasta.

M-am trezit ca dintr-un vis plumburiu, la 24 de ani, grav ranita, amortita atat fizic cat si psihic, fara una dintre persoanele la care am tinut cel mai mult pe lumea asta. Aceasta a fost o lovitura de gratie, probabil cea mai grea, pe care am primit-o pana acum de la viata. N-am cuvinte sa descriu sentimentul respectiv. Dubla trauma, cauzata de durerea fizica si cea psihica mi-au determinat organismul sa nu mai simta nimic. Mintea mea a ales sa nu mai comunice cu corpul, declansand astfel o stare de plutire in deriva, de goliciune si de apatie.

Cand am avut suficienta putere sa ma dau jos din pat si sa merg pana la oglinda, nu m-am recunoscut, cand m-am privit. Nu mai eram eu, cea de dinainte de Colectiv. Eram plina de bandaje, aveam cearcane violete, cauzate de lipsa de odihna, care contrastau cu fata mea foarte palida si inflamata. Ma priveam fix si nu simteam nimic. Mi-eram straina. Am fost nevoita sa invat totul de la zero: am invatat sa merg, am invatat sa mananc, am invatat cum sa am grija de mine, am invatat cum sa imi tin aparatul de fotografiat fara sa imi fie teama ca mana dreapta va ceda, am invatat cum sa-mi gestionez durerea, frustrarea, suferinta.

Imi aduc aminte cum plangeam de durere la sedintele de kinetoterapie, cand trebuia sa indoi degetele de la mana dreapta, pentru a re-pune articulatiile in miscare. Imi aduc aminte momentul cand mi s-a confirmat ca L. nu mai este pe acest pamant. Am simtit ca imi pica cerul in cap. Pana in ultimul moment, inainte sa aflu, am tras speranta ca ne vom mai revedea, dupa Colectiv. N-am avut norocul acesta.

Cand am aflat ca trebuie sa merg la tribunal pentru audiere, intai am incremenit, dupa care am inceput sa tremur. Instant, m-au napadit emotiile, amintirile, clipele de agonie, episoadele grele din spital, viata de dupa incendiu, absolut tot ce-am trait de 4 ani incoace. In sala de judecata, m-a tradat vocea atunci cand am vorbit despre cum mi-a afectat incendiul viata personala. Speram sa nu se intample asta, sa fiu capabila sa-mi maschez emotia si durerea, dar n-am reusit. Cand m-am auzit rostind cu voce tare faptul ca Liviu Zaharescu a decedat in urma incediului, m-am pierdut, pentru cateva secunde. Parca nu-mi venea sa cred ca e adevarat. Sentimentul acesta domina dupa 4 ani de zile. Inca sper ca nu-i adevarat. Mai bine zis, inca speram ca nu e adevarat.

La o saptamana dupa ce am fost la tribunal a aparut o filmare realizata de un membru al echipajului de pompieri, din seara de 30.10.2015. Am avut taria si dorinta de a ma uita la acel clip pana la capat. La un moment dat, te-am vazut. Te ducea cineva in brate inspre piateta unde erau ambulantele. Te-am vazut si m-am vazut. Erai casanta, fragila, vulnerabila. Te speriasei dupa tot ce s-a intamplat, dupa ce te-ai zvarcolit pentru a-ti elibera picioarele captive sub gramada de suflete si ai reusit sa gasesti un inger pazitor care sa te ajute sa iesi. Inauntru, adrenalina a pus stapanire pe frica, pentru a te salva. Afara, cand ai dat de o gura de aer proaspat, in timp ce priveai stelele, intinsa pe caldaram, te-a cuprins in brate frica, probabil pentru ca tremurai de frig. Am inlemnit cand te-am vazut. M-a cuprins si pe mine spaima, angoasa. Fix ce simteai tu, mi-am readus aminte.

Am derulat video-ul inapoi, de vreo 3 ori, ca sa fiu sigura ca nu te-am confundat. Ma uitam la tine cu mila, cu compasiune. Parca erai alta persoana. Parca tu nu erai eu. Ce sentiment straniu este acela de a te detasa, de a face un pas in spate si de a observa lucrurile din umbra. Acum vreo 2 ani nu cred ca eram in stare sa te privesc si sa-ti inteleg durerea. Mi-ar fi dat lacrimile daca vedeam video-ul respectiv mai devreme. Nu eram pregatita sa inteleg ce s-a intamplat in noaptea de 30 inspre 31 Octombrie 2015. Nu as fi perceput intreg procesul ca fiind unul de metamorfoza. Din tine, eu m-am transformat in mine, dintr-un copil, am devenit un phoenix. Mi-au crescut aripi, pe care cu greu am invatat sa le folosesc.

Cand anume crezi ca s-a produs schimbarea? Cand ai incetat sa mai fi tu si cand am inceput sa devin eu? Sincer, eu cred ca atunci cand tu ai intrebat daca totul se termina in Colectiv, iar eu am raspuns fara sa clipesc. Atunci ne-am inteles din priviri. Ne-am asumat amandoua ideea de schimbare si de sacrificiu daca ne doream cu adevarat sa vedem lumina zilei. Partea mai putin distractiva a fost atunci cand am inteles in adevaratul sens al cuvantului ce presupune sacrificiul tau, pentru mine. Mi-ai cedat locul, mi-ai dat sansa de a renaste. De asemenea, mi-ai dat sansa de a invata niste lectii esentiale, despre jocul numit viata, despre foc, despre mine.

Iata lectiile pe care le-am adunat, din Octombrie 2015 pana acum. Sa le luam in ordine alfabetica, se ne fie mai usor.

  • despre adaptare: raman in continuare surprinsa de capacitatea corpului uman de a se adapta, de a reactiona la durere si de a se regenera, in functiile de conditiile in care trebuie sa functioneze. Cumva, corpul isi gaseste o modalitate de a se repara si de a se repune in functiune.

  • despre asumare: treptat, am invatat sa imi asum faptul ca viata mi s-a schimbat si ca aspectul meu fizic nu mai este perfect. Imi port cicatricile cu mandrie, fara sa simt nevoia sa le mai ascund, avand teama de a nu fi acceptata de cei din jurul meu. Semnele de pe piele reprezinta dovada luptei mele cu una dintre cele mai puternice forte de pe acest pamant: focul.

  • despre depresie: lectia asta inca nu am invatat-o pe deplin, nici pana in ziua de azi. Ma pot lauda cu faptul ca in fiecare zi, cu fiecare episod de panica, fiecare tresarire, invat sa imi controlez din ce in ce mai bine reactiile si sa le inteleg cauzele. Despre depresie pot spune ca este un demon cu 1000 de chipuri, pentru ca se poate metamorfoza in atat de multe creaturi, care par sa nu aiba legatura una cu cealalta dar efectul lor este la fel de distructiv.

  • despre divinitate: in urma experientei din Colectiv, mi s-a confirmat ca exista o forta, o forma de energie, care ma calauzeste si imi poarta de grija. Aceasta divinitate imi raspunde la cele mai grele intrebari, ma indruma pe parcursul calatoriei mele si imi atrage atentia sub diverse moduri, atunci cand ma abat de la itinerariul care mi-a fost dat sa il urmez.

  • despre durere: am fost pusa in situatia de a simti o cantitate enorma de durere, intr-un timp relativ scurt si mi-am dat seama ca nu am de ales. Trebuia sa invat sa o suport, sa o accept si ulterior sa o controlez. Durerea fizica este mult mai usor de gestionat atunci cand intelegem ca noi o controlam pe ea si nu invers.

  • despre echilibru: cat am fost internata in spital, am petrecut mult timp doar eu cu mine, am avut atat zile bune in care ma dadeam jos din pat si mergeam langa geam pentru a ma bucura de lumina aurie de Noiembrie tarziu, cat si zile rele, in care nu vorbeam si nu doream sa vad pe nimeni. Partea cea mai importanta este ca numarul de zile bune si rele era unul egal iar acest lucru m-a ajutat sa pastrez un echilibru, in lupta mea pentru insanatosire.

  • despre efemeritate: subiectul asta mi-a ramas in minte inca din Noiembrie 2015 cand am avut parte de o toamna lunga, extraordinar de frumoasa, din punct de vedere meteorologic. Dupa amiezile in care priveam copacii si frunzele lor care se leganau agale in bataie vantului, iar dupa cateva zile se desprindeau si se asterneau pe jos, mi-au dat de inteles ca nimic nu este permanent, nici macar durerea pe care o simteam in tot corpul.

  • despre frustrare: cu greu am invatat si am acceptat faptul ca frustrarea este ceva perfect normal, care nu trebuie ascuns sau ignorat atunci cand apare calupul de sentimente. De asemenea, am inteles ca sunt situatii in care oricat de multa frustrare am acumulat, nu pot face nimic pentru a schimba ceva. Nu pot schimba ca am fost acolo, nu pot schimba ca anumite persoane au pierit. Tot ce pot sa fac este sa imi las corpul si mintea sa simta frustrarea, sa se descarce si apoi, sa mearga mai departe.

  • despre incredere: aici trebuie sa mentionez ca este vorba despre doua tipuri de incredere. In prima faza, este cea de sine, pe care am invatat sa mi-o acord, sa o cultiv, sa o cresc. Nu mi-a fost deloc usor sa imi repet, la nesfarsit, desi aratam si ma simteam neom, ca trebuie sa am incredere in mine si sa lupt pentru a ma face bine. Apoi, mai este vorba despre increderea in echipele de medici, in baza carora m-am lasat, de fiecare data, cu toata nadejdea. Azi, sunt in viata datorita lor, oamenii in a caror maini mi-am pus trupul si sufletul, de fiecare data cand paseam in sala de operatie.

  • despre modestie: dupa Colectiv eram atat de timida incat aproape ca nu indrazneam sa ies din casa pentru ca mi se parea ca toata lumea se uita ciudat la mine. Am lucrat mult la capitolul asta, pentru a ma determina sa revin la viata mea de dinainte de incendiu. Incetisor, m-am intors la jobul si pasiunea mea de-o viata: fotografia. Atunci mi-am dat seama ca nu am nevoie de lucruri marete. Am nevoie doar de norocul de a face ceea ce-mi place, iar roadele muncii mele vor spune povestea mea.

  • despre neputinta: multa vreme am fost nevoita sa stau in pat, fara a avea optiunea de a ma misca, pentru ca riscam sa mi se desfaca bandajele sau sa nu mi se prinda grefele de piele. Au fost zile cand pur si simplu nu ma puteam deplasa pentru ca ameteam dupa primii doi-trei pasi. Am invatat sa astept, sa nu grabesc lucrurile si sa imi las organismul sa isi urmeze procesul lent de vindecare, fara sa pun si mai multa presiune pe el, in speranta de a-l determina sa raspunda dorintelor mele.

  • despre perseverenta: am constatat ca atunci cand imi doresc ceva cu adevarat, mai devreme sau mai tarziu, acel ceva se va intampla. Secretul catre reusita a fost si este perseverenta, cel putin in cazul meu. Nu mi-a iesit din prima, o sa imi iasa din a doua incercare. Daca nu se concretizeaza astazi, poate reusesc saptamana viitoare sa merg pana in celalalt capat al salonului. Niciodata nu am renuntat complet la scopul meu. Iata ca planul meu a dat roade.

  • despre purificare: pana nu am avut un contact direct, extrem de dur si de personal cu focul, nu m-am gandit la forta acestui element. Habar nu avem cat de complexa si de purificatoare poate sa fie o flacara. Nu mi-am imaginat niciodata ca focul poate lasa urme atat de adanci pe piele si ca poate aprinde scantei de purificare trupeasca si sufleteasca. In prezent, corpul meu a dobandit o noua valenta, a devenit mult mai puternic decat era inainte, m-a invatat cum sa ma reconstruiesc cum sa imi dau bucati de piele din zone sanatoase, pentru a inlocui pielea arsa, pentru ca mai apoi, in timp, sa-si construiasca un nou strat de piele in zonele donatoare. Practic, aceasta experienta mi-a demonstrat ca sunt o farama de magie, prin capacitatea miraculoasa de creare a unui nou invelis.

  • despre rabdare: probabil cea mai dificila lectie, la care mai am de lucrat. Rabdarea este strans legata de neputinta, mai ales in primele luni de spitalizare si primele luni dupa externare. Motivul principal pentru care m-am autoeducat in ceea ce priveste rabdarea a fost acela de a-mi face viata mai usoara, mie si celor din jurul meu, care faceau tot posibilul sa ma ajute. Mult timp am depins de altii, pentru a ma deplasa, pentru a manca, pentru a ma spala. In conditiile in care inainte de Colectiv ajunsesem intr-un moment in care eram independenta si imi placea enorm acest aspect, m-am gasit in situatia de a cere ajutor si pentru a-mi lega sireturile. Binenteles ca ma enervam foarte repede cand incercam sa imbrac un tricou si nu eram in stare sa fac asta din cauza bandajelor de la mana si de pe umeri. Mi-am dat seama, ca nu ma ajuta cu absolut nimic acesta atitudine si ca scopul meu este sa imi recapat independenta. Pentru asta, trebuia sa ma las ajutata. In cele din urma, am invatat sa am rabdare. Mai am totusi, mici sau mari scapari, la care lucrez.

  • despre renastere: secretul despre renastere este acela ca fenomenul presupune un proces de re-invatare, re-creere si implicit, reusita. Atunci cand am fost pusa in situatia de la lua totul de la zero, m-am bucurat ca un copil, cand am facut primii pasi, fara sa am nevoie de sustinerea altora, cand am mancat singura, cu stangacie primul castron de supa, cand m-am trezit dimineata si m-am dat jos din pat, dupa care m-am spalat singura pe dinti, cand am ramas prima noapte singura, acasa in Bucuresti, dupa ce mama s-a intors in Brasov, cand am fost la primul eveniment, in calitate de fotograf, la noul loc de munca, dupa Colectiv.

  • despre resemnare: daca tot am vorbit despre echilibru, consider ca este cazul sa vorbim despre partile mai putin placute ale unei renasteri. Resemnarea a aparut in ecuatia mea atunci cand am reusit sa accept ideea de efemeritate si de pierdere a unei persoane foarte dragi. Am inteles ca nu este in puterea mea sa schimb cursul vietii, asadar, tot ce pot sa fac este sa iau lucrurile asa cum sunt, sa ma bucur ca am avut sansa de a petrece momente minunate in compania acelei persoane, sa ma gandesc la el cu bucurie si sa-l chem in gand de cate ori imi este dor.

  • despre recunostiinta: urmatorul pas a fost sa constientizez cat de norocoasa sunt pentru ca am in jurul meu persoane care s-au dovedit a fi extrem de importante in viata mea, care ma sustin si ma iubesc in mod neconditionat, imi sunt alaturi orice s-ar intampla si stiu cum sa ma determine sa ma ridic, in momentele de declin. Acelor oameni, le sunt recunoscatoare si le multumesc.

  • despre schimbare: capitolul schimbare merge bine cu cel despre adaptare pentru ca aceste doua elemente se influenteaza reciproc. In povestea mea, corpul a fost nevoit sa se adapteze la starea in care se afla, in urma ranilor survenite datorita contactului cu focul si astfel, si-a schimbat forma, aspectul, modul in care reactioneaza la diferite substante si schimbari climatice.

  • despre suferinta: am avut foarte multe momente in care pur si simplu nu am stiut cum sa imi gestionez suferinta, atat fizica cat si psihica. Efectiv nu puteam sa ma controlez iar corpul si mintea mea se blocau. Din punct de vedere fizic, tremuram de durere iar din punct de vedere psihic, simteam o gheara in piept, care imi strangea sufletul. Patru ani mai tarziu, asa cum am invatat sa imi gestionez durerea, imi gestionez si suferinta. Nu o mai maschez, nu o mai ignor. O las sa curga, atunci cand supureaza. Imi dau voie sa o simt, atat cat este nevoie, dupa care, vin perioade de liniste, in care parca imi gasesc alinarea.

  • despre vindecare: iata cum toate elementele despre care am vorbit mai devreme contribuie la vindecare. Consider ca intreg procesul are nevoie de toate piesele din puzzle-ul de mai sus, pentru ca drumul este anevoios, nicidecum simplu si poate capata diverse alte elemente si valente, in functie de povestea fiecaruia. Tot ce am scris pana acum reprezinta varianta mea, perceptia mea asupra procesului de vindecare. Asa am ales eu sa procedez atunci cand am fost pusa in fata unei duble traume, din punct de vedere fizic si emotional. Sincer, nu cred ca exista o cale corecta in ceea ce priveste vindecarea. Consider ca fiecare incearca sa gaseasca solutia cea mai benefica.

Copilul cu parul de foc a plecat acum 4 ani, lasand in urma sa o tanara care invata in continuare cum sa traiasca si cum sa gestioneze durerea cauzata de gheara din pieptul sau iar fiecare zi o aduce mai aproape de o vindecare trupeasca si sufleteasca, de-a pururi incompleta. Atunci cand spun ca procesul de vindecare este incomplet si asa va ramane pentru totdeauna fac referire la un citat care mi-a ramas in minte atunci cand, dupa Colectiv, am citit unul dintre volumele scrise de Nietzsche.

Pasajul respectiv este urmatorul: “Stiinta voioasa este rodul experientei launtrice a celui ce a trecut prin proba de foc mocnit al infernului, i-a indurat povara indelungata, strivitoare si a reusit sa afle in sine, intr-un sfarsit, speranta insanatosirii. E drept ca nu e foarte clar daca se va insanatosi pe deplin sau nu. Dar ce mai conteaza asta cand el reuseste sa ofere o perspectiva cu totul noua asupra iadului, asupra bolii, asupra sumbrei nenoriciri, cand se intoarce din aceasta lume a suferintei imbogatit cu nemaiauzite cunostinte?” Friedrich Nietzsche - in Stiinta Voioasa.

Inchei aceasta readucere aminte, cu un mesaj pentru tine, copil roscat. Asa cum eu mi-am adus aminte, cand te-am vazut in inregistrarea facuta de un pompier, de tot ce am trait in seara respectiva, cat am suferit, cata durere mi-a fost dat sa simt, asa sa-ti fie dat si tie sa te vindeci de frumos, pe cat m-am vindecat eu pana acum. Ai avut parte de durere, de suferinta, de purificare, de resemnare, de neputinta, de frustrare, de depresie dar chiar si asa, ai renascut. Ti-ai asumat schimbarea si efemeritatea, ti-ai gasit echilibrul, ai dat dovada de rabdare, te-ai adaptat, ai primit cu modestie farama de divinitate, ai trecut peste neputinta, cu o perseverenta de fier si m-ai vindecat. Tu continui sa ma vindeci in fiecare zi. Pentru asta, iti sunt etern recunoscatoare si iti multumesc. Nu mai este nevoie sa te ia frica in brate, pentru ca tu nu mai tremuri de frig. Amintirile si emotia sunt cele care te fac sa tremuri iar de data asta, eu iti sunt alaturi si te iau in brate, in locul fricii. Chiar daca nu ne vom vindeca pe deplin, ne vindecam impreuna.

Astazi la ora 22:32, voi tine in gand un moment de re-aducere aminte, pentru tine, pentru mine, pentru Liviu, pentru Teo, pentru Alex, pentru Cristi, pentru Roxana, pentru toti cei plecati prea devreme, pentru toti cei ramasi in urma lor cu sufletele amortite de durere, pentru toti cei raniti, atat fizic cat si psihic, pentru toti cei afectati intr-un fel sau altul de tragedia din Colectiv, pentru toti cei carora focul din 30 Octombrie 2015 le-a schimbat iremediabil viata.

Peste un an, peste 5, 10 sau 15 ani, oriunde ma voi afla, imi voi aduce aminte de 30.10.2015. Va rog pe fiecare dintre voi, cei care cititi aceste randuri, sa va ganditi la ei, la noi, la voi. Nu uitati de voi, de noi, de ei. Probabil, si lor le este dor. Chemati-i in suflet si in gand. Ne obliviscaris.

*Preluarea integrala sau partiala a acestui text se va face doar mentionand sursa si autorul, dupa cum urmeaza: Andrada Mihailescu & link catre aceasta postare: https://www.andradamihailescu.com/single-post/2019/10/30/Povestea-unui-copil-cu-parul-de-foc.*

#mystory #healingprocess

7,483 views